Când jocul iese din ecran. Cum oglindește romanul lui Bradu Mihai Dan adolescența digitală?

Mă tot gândesc că, dacă vrei să înțelegi un adolescent de azi, nu începi cu interdicții și nici cu fraze mari despre decădere. Începi cu ritmul lui. Cu felul în care trece de la o glumă la o teamă, de la o notificare la un plan de aventură, de la curaj la o scuză improvizată pentru mama.

Cartea lui Bradu Mihai Dan prinde exact ritmul ăsta. Digitalul nu apare ca o problemă pusă pe masă, ci ca un reflex. Ca respirația.

Întrebarea Cum reflectă Drumul catre o altă dimensiune realitatea digitală a tinerilor devine, în roman, ceva foarte concret: ce fac copiii când au un spațiu doar al lor, ce îi ține legați unii de alții, cum își traduc frica în glume și cum li se pare normal să transforme orice întâmplare într-o poveste bună de spus mai departe. Și, da, e și un fantasy, doar că e un fantasy care nu se rupe de realitate. Se sprijină pe ea.

Digitalul ca stare de fond, nu ca decor

Mi-a plăcut că autorul nu se grăbește să demonizeze telefonul. Nu îl transformă în dușmanul modern și nici nu îl face pretext de predică. În schimb, arată cum telefonul stă în buzunar ca o extensie a corpului, cum jocurile sunt limbă comună, cum un update poate să-ți organizeze ziua. Așa arată realitatea digitală pentru mulți tineri: nu e un hobby separat, e felul lor de a fi împreună.

E o diferență mare între a spune copiilor că stau prea mult pe ecrane și a-i vedea, efectiv, cum își construiesc prieteniile prin joc, prin referințe, prin reacții rapide. Romanul nu te obligă să fii de acord cu asta, dar te obligă să o vezi.

Fabrica abandonată, Fortnite și timpul care se topește

Povestea pornește într-un loc care pare desprins din copilăria clasică, o fabrică abandonată, un fel de teritoriu secret al găștii. Numai că, odată ajunși acolo, copiii nu se apucă să facă focul și să spună legende la lumina lanternei. Ridică scaunele, se așază și se joacă pe telefoane. Iar detaliul care face scena să sune atât de real e obsesia zilei: tocmai s-a lansat versiunea nouă de Fortnite pentru telefon.

În carte, Mihai spune clar că se jucau și acasă pe laptopuri, pe Xbox-uri, pe tot felul de gadgeturi, până când mamele îi trimiteau afară să își amintească, cu un soi de ironie, cum se respiră. Scena are umor, dar are și adevăr. Timpul, în digital, se topește. Două ore devin zece minute. Un meci devine încă unul. Și, fără să simți, ajungi să ai nevoie de un adult care să-ți rupă filmul.

Groapa fără fund și scroll-ul care nu se termină

În colțul camerei din fabrică e groapa. Legenda polițistului înghițit de pământ, monedele aruncate fără să se audă vreodată fundul, curiozitatea care tot împinge. Aici romanul face ceva interesant: ia o imagine simplă, groapa fără fund, și o așază lângă obsesia modernă a infinitului.

În aplicațiile construite pe feed, pe clipuri scurte, pe derulare, nu există un capăt natural. Nu ajungi la final și spui gata, am terminat. Ajungi la următorul. E același mecanism psihologic pe care îl vezi la copii când aruncă încă o monedă, doar că în viața reală moneda e atenția. Și atenția, când cade mult timp într-un loc fără fund, începe să își schimbe textura. Devine mai scurtă, mai iritabilă, mai nerăbdătoare.

Nu spun că romanul e o alegorie calculată cu rigla. Dar, ca cititor adult, e greu să nu simți analogia. Groapa din carte îți dă fiori tocmai fiindcă seamănă cu un obicei pe care îl cunoaștem toți, doar că aici ia formă fizică.

Când ești tras înapoi: corpul controlat și tentația care apasă

Momentul în care Mihai se trezește după lovitură și simte că e controlat ca o păpușă e unul dintre acele pasaje care îți rămân în minte. Forța îl ridică, îl trage înapoi spre groapă, el nu își mai simte corpul, apoi simte o arsură, ca și cum ar lua foc. În planul acțiunii, e pragul dintre lumi. În planul emoțional, e o descriere surprinzător de exactă a felului în care un adolescent poate simți tentația digitală.

E ciudat să spui asta, știu. Dar mulți tineri descriu fix așa, fără metafore: mâna se duce singură spre telefon. Aplicația se deschide fără motiv. Te uiți la ceas și parcă cineva a rupt o bucată din timp. Nu e o conspirație, e un amestec de reflex, design și lipsă de frâne bine antrenate, mai ales când ai paisprezece ani și totul e pe repede înainte.

În roman, bătrânul polițist explică tehnic căderea, vorbește despre un câmp electromagnetic care atenuează impactul. Aici mi se pare încă o punte spre prezent. Copiii cresc cu termeni tehnici în vorbirea de zi cu zi. Reset, bug, update, conexiune. Sună banal, dar schimbă felul în care îți explici lumea. Până și magia, în mintea lor, trebuie să aibă o explicație cu mecanism.

Poliția la ușă și frica de a fi văzut

Secvența în care gașca aude o ușă deschizându-se și o voce puternică anunțând poliția e construită din reacții, nu din efecte speciale. Ei își strâng lucrurile, încearcă să iasă pe geamul pe care au intrat, unii reușesc, Mihai rămâne în urmă și se lovește. Pe hârtie e o scenă de acțiune. În subtext, e o lecție despre frica de a fi prins.

Tinerii trăiesc într-o supraveghere difuză. Nu doar părinți și profesori. Și grupul, și telefonul, și rețelele sociale, și ideea că orice moment poate fi filmat, distribuit, comentat. Romanul nu ține discursuri despre asta, dar scena cu autoritatea la ușă rezonează tocmai fiindcă e arhetipală: ai un spațiu în care te simți liber, apoi intră brusc controlul.

Iar după aceea vine partea care m-a făcut să zâmbesc, pentru că e atât de adevărată: telefonul sună, e mama. Mihai se grăbește să se îndepărteze ca să nu vadă ceilalți că îl sună maică sa, inventează o scuză tot mai caraghioasă, iar mama îl prinde imediat. Asta e adolescența, online și offline: vrei independență, dar ești încă legat de acasă printr-un apel care nu iartă.

Like-ul ca reflex: aventura transformată în conținut

După întâlnirea cu bătrânul polițist, Mihai ajunge acasă, primește predica obișnuită, mănâncă pateu, se spală pe dinți și se bagă în pat. Și nu poate dormi. În loc să se gândească doar la pericol, îi sar în cap întrebări care par absurde și, tocmai de aceea, sunt foarte credibile. Una dintre ele e, literalmente, „Oare dacă public povestea pe Facebook, câte like-uri primesc?” Apoi vine ideea de a scrie o carte și de a ajunge la Hollywood.

Nu e doar o glumă. E o radiografie. Pentru mulți tineri, experiența nu e completă până nu e împărtășită. Nu neapărat din vanitate, ci din nevoie de confirmare, de apartenență, de martori. Îți trăiești viața și, în același timp, o pregătești pentru public. Uneori chiar fără să îți dai seama.

Cartea surprinde bine momentul acela în care mintea sare. Un gând serios, apoi unul stupid, apoi iar unul serios. Așa funcționează și internetul. Te ține treaz nu doar prin lumină, ci prin fragmentare.

Prietenia ca echipă, lumea ca misiune

Gașca lui Mihai, Florin, Călin și Albert funcționează ca o echipă. Se tachinează, se înțeapă, Călin are rolul de lider, își impune autoritatea prin vorbă și prin faptul că i-a scos din belele. Și când dispare Heather, reacția lor nu e contemplativă. Devine imediat o misiune.

Mihai propune să își ia fiecare lucrul preferat, pentru că nimeni nu știe dacă se mai întorc. În carte, lucrurile astea devin indicii, aproape ca niște iteme dintr-un inventar, iar căutarea lui Heather capătă traseu și punct de pornire. Nici nu trebuie să îți spună cineva că au crescut cu jocuri. Se vede în felul în care își ordonează realitatea.

Și aici e o observație care mie mi se pare importantă: digitalul i-a învățat pe mulți adolescenți să gândească în pași și obiective, dar nu neapărat în răbdare. Misiunea trebuie să aibă rezultate repede, altfel te plictisești. Romanul arată, treptat, cum realitatea îi obligă să încetinească și să accepte că unele lucruri nu se rezolvă printr-un sprint.

Obiectele preferate și identitatea în bucăți mici

Scena în care se întâlnesc la Lupu’ și fiecare are ceva în mână e, pentru mine, una dintre cele mai simpatice fotografii de generație din carte. Albert vine cu o kendama, Florin cu FIFA 18, Călin cu o bandă desenată Deadpool, iar Mihai cu un card Angry Birds primit cândva la un corn Cipicao. Fiecare obiect are în spate o lume: jocuri pe internet, cultura pop, jucării care circulă din mână în mână, nostalgii rapide de copil.

Îmi place că naratorul explică uneori lucrurile ca și cum ar vorbi cu un prieten care poate nu știe. Nu e profesor, e adolescentul care își povestește viața cu un pic de grabă și cu multă poftă. Asta e, iarăși, foarte digital: comunicarea rapidă, explicarea pe loc, fără solemnitate.

Și mai e ceva. Obiectele preferate nu sunt doar accesorii. Devin modul lor de a se defini. E ca atunci când un adolescent își alege avatarul, skin-ul, username-ul. Îți alegi semnele de recunoaștere, îți alegi identitatea în mici bucăți.

Viralitatea din curtea școlii

Mai târziu, când Mihai ajunge la școală, există un episod care seamănă izbitor cu un clip viral. Călin povestește colegilor, dar, în stilul lui, mai adaugă de la el. Dintr-odată, toată clasa îl înconjoară și îl bombardează cu întrebări de tipul „Ai puteri ninja?” sau „Ești Iron Man?” Lumea îl urmărește pe coridor ca și cum ar avea ceva prețios de împărțit.

Asta e realitatea digitală tradusă în offline. O informație, adevărată pe jumătate, umflată cu imaginație, se multiplică. Oamenii vor să fie aproape de sursă. Vor detalii, vor confirmare, vor să participe. E același mecanism ca într-un fir de comentarii care explodează, doar că aici e pe holuri.

Și pentru un adolescent, senzația asta e intoxicantă. Brusc ești văzut. Brusc contezi. Brusc toți au o părere despre tine. Romanul surprinde bine ambivalența: îți place atenția, dar te și strânge, pentru că nu mai ai loc să fii doar tu.

Fantasia ca oglindă: limite și consecințe

Dincolo de elementul fantastic, romanul are o temă foarte contemporană: limita. În digital, limitele sunt vagi. Poți juca până târziu, poți vorbi cu cineva la orice oră, poți schimba identități, poți fugi în altă lume fără să îți miști corpul. În poveste, trecerea între lumi vine cu consecințe fizice și emoționale. Nu mai e doar distracție.

Mihai e un narator care își păstrează umorul, dar care simte pe pielea lui că orice putere cere disciplină. E un mesaj bun pentru adolescenți fără să fie morală, pentru că nu e spus de un adult, e trăit de personaj. Și, într-un fel, asta e cea mai bună formă de educație: nu să le spui copiilor să fie atenți, ci să le arăți o poveste în care neatenția costă.

Un debut care a atras atenția și o carte care merită susținută

Pe lângă partea de poveste, există și partea de context, care contează. Bradu Mihai Dan a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, iar premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. E o validare importantă, mai ales pentru un autor aflat la început.

Dacă vrei să intri în lumea asta cu totul, nu doar prin fragmente, și să urmărești cum se leagă dimensiunile, cum evoluează relațiile dintre prieteni și cum se complică miza, cartea se găsește online.

„Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan poate fi achiziționată de pe Carturesti.ro și de pe Libris.ro. Varianta cumpărată legal nu e doar o formalitate, e un mod simplu de a sprijini un debut care chiar are energie.

Casetă editorială

Drumul către o altă dimensiune este un roman semnat de Mihai Dan Bradu, apărut în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, cu ISBN 978-630-311-221-3. Autorul a fost distins cu Premiul pentru Carte de debut acordat de Liga Scriitorilor din România, premiu înmânat de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea poate fi comandată online de pe Carturesti.ro și de pe Libris.ro.