Este viabilă tokenizarea infrastructurii publice?

Întrebarea, recunosc, sună puțin tehnic, aproape contabilicește: este viabilă tokenizarea infrastructurii publice? Dar, dacă ieșim din limbajul de birou și din jargonul tehnologic, rămâne o curiozitate omenească, firească: putem finanța și administra drumuri, poduri, școli, spitale, adică acele lucruri care fac o țară să respire normal, folosind o tehnologie născută din lumea criptomonedelor?

Și, mai ales, are rostul ei – pentru cetățeanul obișnuit, pentru primăria din orașul de provincie, pentru stat?

Am fost mereu atent la felul în care banii își schimbă hainele, dar își păstrează obiceiurile. Și aici povestea nu diferă prea mult: „tokenizarea” promite o haină nouă pentru capitalul vechi, o circulație mai sprintenă pentru aceleași imense nevoi de finanțare.

În spatele cuvântului tehnic stă ideea simplă că drepturile economice asupra unui activ (o parte dintr-un împrumut municipal, o felie dintr-un fond care finanțează un parc fotovoltaic, o cotă-parte din veniturile unei parcări) pot fi reprezentate digital, în unități mici, tranzacționabile aproape instantaneu, cu o trasabilitate care, măcar în teorie, pune sub lupă fiecare mișcare a banului. Până aici, sună seducător.

Ce numim, de fapt, „tokenizarea infrastructurii”

Dacă numele poate speria, mecanismul, explicat omenește, e relativ clar. Statul sau o autoritate locală emit, în locul obligațiunilor pe hârtie ori înregistrate clasic în sisteme centralizate, titluri în format digital, anume programate (prin contracte inteligente) să plătească dobândă, să respecte termene, eventual să ajusteze automat niște parametri.

Investitorii cumpără unități (tokenuri) care reprezintă drepturi asupra acelor fluxuri. Platforma pe care acele titluri circulă funcționează ca o piață permanent deschisă, unde deținerea se schimbă în câteva secunde, iar istoricul este, teoretic, vizibil pentru toți.

Am văzut deja prime încercări. Obligațiuni digitale ale unor instituții cu reputație, adică pionieri decenți, nu aventurieri. Acolo, tehnologia a fost mai mult osatura invizibilă a unei emisiuni clasice: subscriere, decontare, cupon, doar că scrise, ca să zic așa, în alfabetul nou.

Oricine a urmărit piața își dă seama că nu mai vorbim de visări speculative, ci de exerciții serioase în laboratorul sectorului public. E un semn bun: când instituțiile cu reflexe prudente testează o noutate, înseamnă că nu mai e doar fantezie.

De ce ar conta pentru cetățean

Aici e miezul. Infrastructura nu e un slogan, e apa care curge la robinet și autobuzul care vine la timp. Dacă „tokenizarea” rămâne o poveste pentru inițiați, nu am câștigat nimic. Dar are șansa, repet, șansa, să deschidă câteva uși pe care sistemul vechi le ținea mai mult întredeschise.

Mai întâi, devine mult mai ușor să intri în joc. Nu mai trebuie să cumperi o obligațiune întreagă și scumpă pentru a simți că pui umărul la o școală nouă sau la un pod care leagă două cartiere. Poți deține o felie reală, recunoscută juridic, dintr-un instrument care plătește dobândă ca în manual. Pentru gospodarul care a strâns bani cu migală, ideea de a participa direct la un proiect din orașul lui nu mai pare o poveste spusă la televizor, ci o opțiune la un clic distanță.

Apoi, se schimbă modul în care vezi ce se întâmplă cu banii. Contractele, fluxurile, plățile, eventualele întârzieri nu mai trăiesc doar în rapoarte groase. Pot fi urmărite, în forme prietenoase, chiar de acasă. E ca și cum primăria ar așeza la vedere o tablă de bord care respiră odată cu șantierul. Sentimentul acela că „se scurge totul într-o fântână fără fund” începe să se topească atunci când vezi traseul, pas cu pas.

Și încă ceva contează, poate mai mult decât credem: libertatea de a ieși atunci când ai nevoie. Mulți evită finanțările de infrastructură tocmai fiindcă banii rămân „blocați” ani la rând. O piață secundară vie, în care poți vinde repede o parte din deținere, face ca instrumentul să devină respirabil pentru oamenii cu planuri care se schimbă. Nu e magie, e doar o infrastructură de tranzacționare dusă la zi.

Și totuși, diavolul stă în șuruburile mici

Entuziasmul are datoria de a ceda, din când în când, locul unei răcoriri sănătoase. Tokenizarea infrastructurii apasă pe niște butoane sensibile. Primul este juridic: nu e suficient ca un registru digital să spună cine deține ce; dreptul trebuie să recunoască fără echivoc acea deținere, s-o protejeze în fața unui litigiu, să-i asigure executarea. Dacă fisurezi legătura dintre pixul notarului și codul programatorului, proiectul se clatină.

Al doilea buton este cel al guvernanței. Contractul inteligent, oricât de „deștept”, nu scapă de întrebarea: cine apasă pe el când realitatea se schimbă? Șantierele întârzie, costurile sar, veniturile proiectate nu apar la timp. Cine are dreptul să modifice parametrii, cum se votează, ce majorități sunt necesare, ce se întâmplă cu minoritarii – iată cruciulițele fine unde se ascund marile conflicte.

Al treilea buton este cel al oracolelor, cum le spune tehnologia: punțile dintre lumea fizică și cea digitală. Dacă veniturile unui pod cu taxă trebuie distribuite săptămânal către mii de deținători, ai nevoie de un mecanism impecabil care să măsoare încasările reale și să le scrie corect în cod. Greșești aici, ai „automatizat” nedreptatea.

Dar costurile? Și cine plătește inovația?

Orice sistem nou își cere taxele de început. Emitenții au nevoie de consultanță, audit tehnic, platforme, custodie digitală – toate acestea costă. Dacă economiile de timp și bani la decontare nu depășesc cheltuielile de pornire și de conformitate, proiectul devine doar un exercițiu de imagine.

În primii ani, probabil că doar emisiunile mai mari vor justifica investiția, cu atât mai mult cu cât și supraveghetorii, prudent și corect, cer standarde înalte de protecție a investitorilor.

Pe de altă parte, apar și economii subtile, greu de pus în tabel, dar reale. De la raportare în timp aproape real până la reducerea intermedierilor redundante, totul poate comprima timpul și fricțiunile. Mai e și un câștig civic: faptul că cetățeanul simte că „vede înăuntru” și că poate participa direct, chiar cu sume mici, e un capital de încredere care, la rândul lui, se transformă în costuri mai mici pentru împrumuturi viitoare.

Modelul practic: cum ar arăta, pas cu pas

Imaginați-vă o primărie medie care vrea să construiască o școală. Există deviz, autorizații, un calendar realist. În loc să meargă exclusiv pe linia clasică a obligațiunii municipale, primăria lansează o emisiune în format digital, listată pe o infrastructură compatibilă cu reglementările europene.

Prospectul e același ca exigență, doar că drepturile investitorilor sunt scrise în două locuri: în actele juridice și în cod. Vânzarea se poate deschide întâi pentru localnici, ca gest de implicare comunitară, apoi pentru oricine. Dobânda se plătește automat, pe adresele deținătorilor, iar un tablou public afișează, într-o formă prietenoasă, stadiul lucrărilor, plățile efectuate, eventualele întârzieri.

Un pas mai curajos, dar posibil, e folosirea veniturilor dedicate, de pildă, o mică parte din taxele de parcare sau din chiriile bazarului municipal – pentru a alimenta direct contractul inteligent, astfel încât fluxul să nu mai treacă prin prea multe conturi intermediare. S-ar putea încerca și o schemă hibridă: o tranșă clasică, pentru investitorii instituționali, și una digitală, fracționată fin, pentru comunitate. Aș numi asta o politețe financiară față de propriii cetățeni.

Riscuri care merită spuse pe nume

Riscul tehnic, de la vulnerabilități software la breșe de custodie – nu e imaginar. Poate fi redus, nu eliminat. În plus, piața secundară are apucături imprevizibile: într-o criză, lichiditatea dispare tocmai când ai nevoie de ea, iar prețurile se încovoaie mai tare decât în registrul tradițional.

Mai există inerția culturală: administrațiile, de regulă, nu au apetit pentru a fi „prima” într-un domeniu pe care abia îl înțeleg. De aici necesitatea parteneriatelor cu instituții care au deja parcurs această cale și pot transfera, odată cu tehnologia, și disciplina proceselor.

Un alt risc, mai puțin discutat, este cel al echității. Dacă transformi finanțarea infrastructurii într-un joc „de piață” pur, ai grijă să nu creezi o țară cu două viteze: proiectele „atractive” curg, cele sociale, mai puțin profitabile, rămân în așteptare. Tokenizarea e unealtă, nu panaceu. Uneori este legitim ca statul să plătească mai mult, în numele coeziunii, tocmai pentru a duce apă și drum și acolo unde randamentul financiar nu sare în ochi.

Reguli de joc: ce ar trebui să învățăm din pilotări

Dincolo de entuziasm și scepticism, lecțiile care se adună din primele proiecte sunt folositoare. Mai întâi, că reglementarea trebuie să meargă mână în mână cu experimentul. Acolo unde autoritățile de piață au desenat coridoare de test , cu limite, cu raportare, cu supraveghere, inovația a mers mai drept.

Apoi, că interoperabilitatea contează enorm: dacă fiecare oraș își construiește propria „insula” tehnologică, ajungem la un arhipelag care nu comunică și irosim chiar promisiunea pieței mai largi. În sfârșit, standardele de identitate digitală, KYC și protecția consumatorului trebuie aduse în aceeași cameră cu emitentul public; altfel, rămânem cu o frumoasă teorie și cu multă, prea multă hârțogăraie.

România: prudență, dar nu nepăsare

La noi, discuția despre infrastructură are o bătrânețe onorabilă și o tinerețe anevoioasă. Banii europeni se întorc uneori pe aeroport, proiectele se îneacă în licitații fără sfârșit, iar comunitățile locale se uită la o școală ca la o promisiune care se tot amână. Tokenizarea nu va repara dintr-odată aceste meteahne, dar poate așeza puțină ordine.

Să începem mic: o emisiune digitală pentru reabilitarea energetică a unui spital județean, cu raportare publică la lună; apoi o parcare supraetajată, cu distribuirea directă a unei fracțiuni din încasări; mai la vale, o rețea de piste de biciclete. Important e să existe voință administrativă, parteneri tehnici serioși, un cadru juridic clar și un plan de comunicare care să vorbească pe limba oamenilor, nu doar pe limba inginerilor financiari.

Dacă tot vorbim de limba oamenilor, spun apăsat: tokenizarea nu înseamnă specula de pe forumuri, nici promisiuni exotice. În forma ei responsabilă, se suprapune peste ceea ce economiștii numesc investiții bazate pe active din lumea reală, cu reguli, garanții și un control public pe care tehnologia, folosită cu cap, îl întărește.

Cum se măsoară viabilitatea

Viabilitatea nu e un slogan; e o socoteală rece, dar în slujba unui scop cald. Se poate calcula, în chip aproape școlar, pe câteva întrebări la care trebuie să putem răspunde fără să roșim. Există o cerere reală din partea investitorilor, dincolo de noutatea mondenă? Avem costuri totale – tehnice, juridice, de conformitate – sub nivelul economiilor pe care sistemul nou le promite?

Putem asigura o piață secundară decentă, în care cetățeanul să aibă unde vinde fără pierderi absurde? Sunt clauzele de protecție a investitorilor la fel de robuste ca în emisiunile tradiționale? Și, mai subtil, vom fi în stare să traducem această experiență într-o cultură a responsabilității publice, în care „a vedea” și „a întreba” devin reflexe normale?

Dacă la cele de mai sus răspunsul iese pozitiv, atunci viabilitatea nu mai e un vis generos, ci o chestiune de calendar. Dacă nu, ne vom întoarce, cuminte, la caietele de sarcini și la bătrânul modul de a împrumuta bani, nu-i o dramă, dar e păcat să nu încercăm când avem unelte noi la îndemână.

Un gând de final, cu picioarele pe pământ

Îmi place să cred că, dincolo de ecrane și cod, infrastructura rămâne o poveste despre coeziune. Despre cum ne recunoaștem unii pe alții în gestul, aparent banal, de a finanța împreună un pod sau o școală. Tokenizarea poate face acest gest mai transparent, mai accesibil, mai rapid. Însă, ca orice unealtă, nu e mai deșteaptă decât mâna care o mânuiește.

Dacă vom păstra această umilință a lucrului bine făcut și vom cere tehnologiei ceea ce știe să dea – disciplină, vizibilitate, eficiență – atunci da, tokenizarea infrastructurii publice este nu doar viabilă, ci chiar utilă. Dacă îi cerem miracole și scurtături, o vom transforma într-o altă modă trecătoare.

Poate că adevărata probă va fi, peste câțiva ani, să putem arăta spre o școală sau un pod și să spunem, cu un soi de mândrie discretă: „am pus și eu o bucățică acolo, și pot să văd, la propriu, unde s-au dus banii”. Nu e puțin. Și nu e deloc science-fiction.